Cosmin Alexandru | There is always a way to be better.

Aud că guvernul Boc pregăteşte pentru septembrie “o serie de măsuri” pentru stimularea economiei. Eu sunt un mic antreprenor din economia asta şi aş vrea, dacă se poate, să rămân nestimulat. Nestimulat de guvern, vreau să zic. La cât de greu merg lucrurile în economia din care guvernul a demonstrat că nu înţelege nimic, stimularea asta o să fie ultima. Ne termină sigur.

Guvernul României are o calitate. E consecvent. De fiecare dată cand vrea ceva, iese altceva. Când vrea să simplifice lucrurile, le complică. Când vrea să scurteze termene, ele devin mai lungi. Când vrea să facă economii, iese mai scump ca înainte. Aşadar, oferta asta de ajutor mă sperie teribil.

Guvernule, îţi promit că dacă nu ne ajuţi, o să ieşim mai repede din criză, şi o să dăm mai mulţi bani la bugetul tău. Dacă vrei, n-o să mai depunem situaţiile financiare lunar, ci săptămânal. Tot pe dischete (pentru cititorii mai tineri astea sunt nişte suporturi de date pătrate din era timpurie a calculatoarelor, de pe vremea monitoarelor alb-negru; nu se mai folosesc nicăieri în lume, decât în România), şi tot însoţite de câte 2 kilograme de tabele, declaraţii şi situaţii, fiecare. Îţi dai seama ce activitate o să fie, atâta lume pe drumuri în fiecare săptămână; un furnicar, nu altceva!

Am citit în presă că ne împrumutăm, ca ţară, cu 2 milioane de euro pe oră. Deci, România nu prea stă pe picioarele ei. Dacă ai fi tu, guvernule, atât de amabil să n-o mai ajuţi atâta şi să te dai la o parte dintre picioarele ei, poate s-ar ridica, săraca, şi ar începe să muncească şi pentru ea, nu numai pentru ăia cu bani la care o împrumuţi tu cu ora. Că proastă nu e, dar nu mai face faţă la atâta ajutor din toate părţile.

Uite, guvernule, ca să nu zici că nu ofer şi soluţii, îţi fac o propunere decentă. Fă un referendum în care să votăm ca toţi membrii tăi să încaseze salarii de 100.000 de euro pe lună cu condiţia să nu facă nimic. Da’ nimic. Stană. Lemn. Marmură nu, că e conflict de interese. Cum face unu’ ceva, cum zboară din guvern. Toţi am avea de câştigat. Voi mai mult, noi mai mulţi.

Dacă ai o idee mai bună, guvernule, te rog să nu mă suni. Scrie la tine pe site, că citesc acolo. Dar accept orice, numai să nu ne mai ajuţi. Dacă mai vrei şi altfel de taxe decât pe înmormântări de cetăţeni şi închideri de firme, adoptă sloganul ăsta: “Să vă ajutaţi bine!”.
S-ar putea chiar să te mai votăm o dată. Ca niciodată!

Aproape la fiecare ieşire în străinatate, aflu de la români stabiliţi în locurile în care ajung câte un exemplu de bună practică în relaţia statului respectiv cu cetăţeanul. Lucruri şi proceduri simple, şi rapide, la mintea cocoşului, îţi vine să zici, când le auzi.

Am ajuns la concluzia că sistemul public românesc (administraţie, sănătate, educaţie etc.) nu e subfinanţat, ci masiv suprafinanţat. El consumă enorm fără să producă aproape nimic din ce i-ar trebui clientului său, cetăţeanul. Ba mai mult, foarte frecvent, el produce şi costuri în plus pentru cetăţeni, aproape la orice interacţiune. Ai zice că e gândit special aşa, la mintea cocoşului hoţ.

În numele şi în spiritul dorinţei de a ieşi cât mai repede din criză, Guvernul României ar putea face un exerciţiu simplu şi inteligent de participare cetăţenească. Sunt convins că foarte mulţi români ar fi foarte bucuroşi să ajute gratuit. Ar fi, la urma urmei, mai ales în interesul lor. Read the rest of this entry →

Un titlu care ar putea stârni iritare. Cum adică, există unii între noi care sunt mai buni decât noi înşine? Eu cred că da şi mai cred că doar prin ei vom scoate capul la lumină.

Experienţele mele de zi cu zi îmi spun că suntem într-un proces accelerat de deprofesionalizare. Serviciile publice se bazează pe un personal din ce în ce mai slab pregătit şi mai prost plătit.

De regres nu e scutit nici mediul privat. Reducerea drastică a costurilor a însemnat, pentru multe companii, eliminarea cheltuielilor cu trainingurile şi instruirea angajaţilor, care mai reuşeau să suplinească lipsa de pregătire a proaspeţilor angajaţi.

Sursa problemei, sistemul românesc de educaţie, e într-o stază generalizată, pentru care nu se vede la orizont nicio soluţie viabilă. Şi totuşi, de undeva, trebuie începută reprofesionalizarea. Cea mai rapidă şi eficientă cale e să ne folosim de cei mai buni dintre noi: absolvenţii români ai universităţilor străine. Sunt cele mai valoroase creiere pe care le avem (odată ce au trecut de teste foarte drastice la admiterea acolo) şi sunt, totodată, şi cele mai bine pregătite minţi pe care le avem (din moment ce au finalizat un parcurs educaţional foarte exigent şi competitiv). Read the rest of this entry →

Brandul de ţară a debutat ieri prin componenta cea mai notabilă a brandului nostru naţional – scandalul. Pot doar să sper că scandalul îşi va epuiza rapid energia iar noi ne vom îndrepta energiile spre construcţia propriu-zisă a brandului.

Pentru că brandul României nu stă într-o frunză mai asemănătoare sau mai diferită de altele, ci într-un efort de câţiva ani buni de a pune în valoare ceea ce propune poziţionarea actuală a brandului: natura montană a ţării.

Am văzut şi auzit multe reacţii de dezamăgire dar n-ar trebui să uităm un lucru: orice brand este despre materialul clientului. Or, România nu are în acest moment nimic excepţional de oferit. Ar putea transforma elementul natural montan şi perimontan într-o experienţă dezirabilă pentru turiştii străini, însă numai după câţiva ani de muncă asiduă şi câteva miliarde de euro investite cu cap în acest scop.

Vestea bună, cea mai bună veste, după părerea mea, e că avem, în sfârşit, o direcţie. Ea nu e, din fericire, nici litoralul, nici delta, nici Dracula. “Explore the Carpathian garden” e ceva pe care se poate construi sustenabil şi de care pot beneficia foarte multe regiuni ale ţării. Nu însă fără unele sacrificii. Read the rest of this entry →

Comerţul cu moartea a devenit cea mai profitabilă afacere a mass-media româneşti. Deschizător de drum a fost OTV, cu inepuizabilul caz Elodia, iar apoi, mai toate mijloacele media, care condamnau vehement televiziunea de garsonieră ca fiind o pată pe obrazul jurnalistic al României, i-au călcat docil pe urme.

Ultimele două exemple, cuplul Ceauşescu şi Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noţiunile de măsură şi respect, atât faţă de cei morţi, cât şi faţă de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viaţa, pe ecranele româneşti. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operaţiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.

Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracţie a publicului românesc către morbid, scandalos şi indecent. Aşa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate şi interesante despre ceea ce se întâmplă viu şi relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ şi profesionalism? Read the rest of this entry →

Printr-o conjunctură norocoasă, am avut şansa să fiu în Spania, în seara finalei Campionatului Mondial. Am văzut meciul la o terasă animată şi de spanioli, şi de olandezi. Într-un semn de remarcabilă curtoazie, transmisia era preluată de pe ITV, în limba engleză.

Finalul meciului a dezlănţuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veşnic neinspiraţii comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau şi dansau pe stradă se simţea campion al lumii. Urmărind meciul şi prestaţia excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abţine să nu îmi pară din nou rău că noi nu reuşim să excelăm în nimic, ca naţiune.

Ştiu că acum sunt inundaţii şi priorităţile pare că sunt cu totul altele, însă inundaţii au fost şi vor fi în fiecare an, dar priorităţi valide, sustenabile, nu. Aş vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună ţară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenţie. Numai să vină cineva care să vrea şi să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar şi concis. Read the rest of this entry →

În ultimele săptămâni am retrăit experienţa lecturii din adolescenţă, a lecturii pentru plăcerea cuvântului scris. Ieri am terminat de citit Alexis Zorba, a lui Nikos Kazantzakis. Ediţia din 1969, în traducerea lui Marcel Aderca.

Mi-am dat seama abia după câteva pagini bune ce m-a cucerit într-atât. Nu era doar povestea, altminteri captivantă, cât mai ales limbajul, limba română în care era tradusă cartea. A fost primul text pe care l-am citit în ultima vreme în care am regăsit limba română care m-a îndrăgostit de disciplina Limba şi literatura română în liceu. O limbă curată, ne-englezită, ne-internetizată, ne-clişeizată.

O lectură senzaţională, nu în sensul cretin, tabloido-otvist actual, ci în sensul senzaţiilor de bucurie pe care mi le-a dăruit. Să citeşti de dragul cuvintelor a ajuns la fel de greu cu a asculta de dragul lor. Read the rest of this entry →

Recenta decizie a Curţii Constituţionale a arătat din nou limitele sistemului politic în care ne încăpăţânăm să băltim. Pe de o parte, e anormal ca judecătorii să decidă politica economică a ţării, iar pe de altă parte, e anormal ca un guvern să nu poată propune legi în deplin acord cu Constituţia.

Am ajuns acum, ca societate, într-un punct mort. Partidele s-au închistat în structuri de oameni slab pregătiţi, a căror principală veleitate e datul cu părerea. După acest criteriu sunt selectaţi şi promovaţi. Nu doar de către şefii partidelor, dar şi de către mass-media. În materie de competenţă economică, legislativă sau managerială, în orice partid din România nu găseşti mai mulţi reprezentanţi decât degetele de la o mână.

Clasa politică românească nu mai are de unde să ofere o soluţie de administrare decentă a treburilor curente ale ţării. Asta se vede din lipsa de strategie, de obiective şi de adecvare la realitate. Fiind atacat din toate părţile, guvernul s-a baricadat într-o realitate internă, iluzorie, în care toţi ceilalţi îi par duşmani şi rău intenţionaţi. Nu pare să înţeleagă că toţi avem interesul să trecem cât mai repede de criză şi nu pare să înţeleagă nici că solidaritatea e un lucru pe care trebuie să îl oferi înainte să îl ceri. Read the rest of this entry →

De câţiva ani, de când am început să citesc şi pe internet, mă frapează constant un lucru. Textele care abundă în secţiunile de „comentarii“ ale articolelor româneşti cu tentă socială, politică sau economică sunt majoritar ignare, fără nicio legătură cu subiectul, dar într-o inutilă şi malignă legătură cu diverse persoane (autorul, persoane publice sau alţi „comentatori“). Prima impresie pe care o lasă o astfel de lectură e că nivelul cititorilor e alarmant de scăzut. Şi totuşi, acolo unde platforma tehnică permite, vedem cel mult câteva zeci de astfel de comentarii la o sumă de sute sau mii de vizualizări (cititori). Aşadar, nivelul „comentatorilor“ nu e neapărat reprezentativ pentru nivelul cititorilor. Ei sunt doar cei mai vizibili.

Când mă uit în jur, am ajuns de prea multe ori să mă văd în situaţia de a opune primei judecăţi un raţionament invers. Lucrurile se bat cap în cap, iar de suferit au mai ales capetele care încearcă să le despartă. Ca să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat, trebuie să chestionăm din ce în ce mai des ce vedem că se întâmplă. Read the rest of this entry →